Aceasta este realitatea noastră duală: un sistem care garantează drepturi fundamentale copiilor, în opoziție cu o mentalitate care le ignoră adesea. Pentru ca aceste drepturi să fie protejate, atât familia, cât și statul au responsabilitatea de le respecta și promova. România, deși semnatară a Convenției ONU privind Drepturile Copilului, păstrează încă expresii precum „eu te-am făcut, eu te omor”, care reflectă o viziune arhaică asupra autorității părintești, percepută mai degrabă ca un drept absolut decât ca o responsabilitate.
Dar ce înseamnă, de fapt, drepturile copilului?
Sunt ele o ficțiune teoretică sau o realitate palpabilă? Și, mai important, cum le putem transforma în instrumente care să schimbe vieți?
Mituri și adevăruri despre drepturile copilului
Un mit frecvent este că drepturile copilului subminează autoritatea părinților. În realitate, acestea oferă un cadru bazat pe respect reciproc. Dreptul copilului de a-și exprima opinia nu înseamnă pierderea autorității părintești, ci decizii luate în interesul copilului. Din păcate, expresii precum „copilul trebuie să stea de frică” sau „unde dă părintele, crește” sunt încă întâlnite. Drepturile copilului nu contravin autorității părintești, ci creează un fundament comun, bazat pe respect și colaborare.
Un alt mit este că drepturile copilului sunt relevante doar în cazuri grave, precum abuzurile extreme. În fapt, drepturile copilului acoperă toate aspectele vieții, de la accesul la educație până la protecția împotriva discriminării, oriunde și oricând.
Un cadru legal solid, dar insuficient
În spatele acestor mituri, România se bazează pe un cadru legal solid, menit să protejeze drepturile copilului: Legea nr. 272/2004, Legea educației naționale nr. 1/2011 și Convenția ONU privind Drepturile Copilului sunt doar câteva exemple. În 2024, România a devenit printre rarele țări din lume care reglementează, prin legislație primară, participarea copiilor în procesul decizional.
Aplicarea acestor legi rămâne însă o provocare din cauza lipsei de informare, a mentalităților uneori rigide și a resurselor limitate. Respectarea drepturilor copilului necesită un efort comun al autorităților, comunităților și familiilor, altfel aceste legi rămân doar intenții nobile.
Revista Psychologies Martie 2025
