Mi-ar plăcea să fac din iubirea mea un adăpost în jurul copilului meu. Dar știu că nu pot.
Bianca Opriș
Fondatoare Legisman, autoare, avocată
www.biancaopris.ro
Înainte să devin părinte, credeam că iubirea va fi suficientă — o forță tăcută, capabilă să țină la distanță tot ce ar putea răni. Îmi imaginam îmbrățișări lungi, seri liniștite, acea rutină caldă care ne aduce aproape.
După ce s-a născut fiul meu, viața s-a reorganizat, firesc, în jurul lui. O inimă mică bătea în brațele mele și, pentru o vreme, nimic altceva nu a mai contat. A adus cu el o bucurie calmă. Lumea, cu imprevizibilul ei, părea suspendată undeva în afara vieții noastre.
Pe măsură ce creștea, fiecare lucru nou mă uimea: pașii nesiguri, primele cuvinte, felul în care descoperea, ușor, lumea. Îl vedeam schimbându-se sub ochii mei fără să pot spune când se întâmplaseră toate. Odată cu această uimire, creștea în mine și o neliniște discretă: într-o zi nu îl voi mai putea însoți pretutindeni.
Viitorul nu mai era o idee vagă, ci o inimă vie care depindea de mine. Dintr-odată, tot ce li se întâmpla altora nu mai părea departe — ni se putea întâmpla și nouă.
În fața acestei neputințe, am încercat instinctiv să țin lucrurile sub control: să explic, să avertizez, să corectez, să anticipez. Iubirea ajunsese să semene cu un șir nesfârșit de îndemnuri — „Ai grijă”, „Nu face asta”, „Fii atent”. Era felul meu de a negocia cu frica.
Într-o zi, în clasa fiului meu, copiii au fost întrebați ce le spun mamele lor cel mai des. El a răspuns fără ezitare: „Să respect regulile”.
Nu m-a surprins răspunsul, ci faptul că, deși îi explicasem rostul regulilor, ele purtau mai ales neliniștea mea. Regulile stăteau între noi ca niște certitudini mute — fără poveste, fără sens. Ca și cum lumea ar funcționa după niște instrucțiuni pe care el trebuia doar să le urmeze. Atunci am înțeles că grija mea nu îl proteja cu adevărat. Îl învăța doar să evite greșelile, nu să cunoască lumea. Protecția pe care voiam să i-o ofer începea, paradoxal, să ne îndepărteze.
Schimbarea nu a venit brusc, ci ca o oboseală a tensiunii. Am început să vorbesc mai încet, să nu mă grăbesc să corectez, să las un spațiu între impuls și reacție. I-am cerut părerea. I-am oferit alegeri. L-am ascultat până la capăt.
L-am privit în ochi când vorbea și mi-am dat seama cât de rar făcusem asta fără să pregătesc deja un răspuns. Am învățat să fiu prezentă fără să ocup tot locul.
Uneori, în loc să intervin imediat, îl întrebam ce crede el că este corect sau ce ar face într-o anumită situație. Îl vedeam gândindu-se cu seriozitate, căutând un sens. Își construia un reper interior.
La început, gesturile mele erau conștiente, exersate, aproape stângace. Apoi au devenit firești. Aveam nevoie să mă obișnuiesc cu această formă nouă de a iubi.
Nu a fost o transformare spectaculoasă, dar s-a simțit. Tensiunea s-a risipit. Nu mă mai privea cu reticență. Era mai relaxat, mai deschis — ca și cum nu mai trebuia să se apere. Între noi se așezase ceva mai liniștit și mai durabil decât orice explicație: încrederea.
Am înțeles că micuții nu au nevoie doar de avertismente, ci și de o hartă. De cineva care să le traducă lumea adulților — cu limitele și imperfecțiunile ei — fără să le ia din curaj și fără să le ascundă adevărul.
I-am spus că mi-aș dori să existe un supererou care să facă exact asta. A zâmbit și a răspuns imediat: „Să-l cheme Legisman”. Așa s-a născut personajul care explică regulile pe înțelesul copiilor — felul nostru de a le face mai puțin rigide și mai prietenoase.
Astăzi mergem împreună: el spre lume, eu cu un pas în urmă, suficient de aproape cât să mă simtă acolo. Știu că nu voi putea trăi în locul lui și nici nu pot face lumea complet sigură. Pot doar să fiu punctul de sprijin la care să poată reveni oricând.
Îl descopăr în fiecare zi și, odată cu el, descopăr în mine o altă formă de iubire — mai puțin temătoare, mai puțin posesivă, mai atentă la libertatea lui.
Am înțeles, în cele din urmă, că iubirea este o relație vie care crește odată cu noi.
Am înțeles că micuții nu au nevoie doar de avertismente, ci și de o hartă. De cineva care să le traducă lumea adulților — cu limitele și imperfecțiunile ei — fără să le ia din curaj și fără să le ascundă adevărul.
Revista Psychologies Martie 2026
