Bianca Opriș
Fondatoare Legisman, autoare, avocată
www.biancaopris.ro
Există o poveste care se repetă de când lumea: aproape fiecare generație a privit-o cu o strângere de inimă pe următoarea. Ba că tinerii sunt prea îndrăzneți, ba că s-au lenevit, că sunt prea visători, rebeli sau că nu mai au niciun respect. Se schimbă vremurile, se schimbă și reproșurile, însă concluzia rămâne mereu aceeași: lumea se schimbă, ba chiar se duce de râpă, iar copiii nu mai sunt ce-au fost odată. Doar că această nemulțumire spune, de fapt, destul de puține despre copii și mult mai multe despre adulți.
Fiecare dintre noi s-a format în funcție de lumea în care am crescut. Am învățat să ne comportăm într-un anumit fel pentru că acelea erau regulile jocului atunci. Ni se cerea să fim serioși, responsabili. E cumva omenește să ne dorim aceleași lucruri și de la cei mai tineri. Numai că lumea în care cresc ei nu mai seamănă deloc cu cea din amintirile noastre.
Poate că aici apare una dintre cele mai mari capcane ale relației dintre generații. Avem tendința să confundăm adaptarea la lumea în care am crescut cu o virtute universală. Credem că am devenit disciplinați, răbdători sau respectuoși doar pentru că acestea sunt valori superioare. În realitate, am devenit astfel și pentru că lumea noastră recompensa aceste comportamente.
La fel, copiii de astăzi nu sunt mai contestatari pentru că sunt neapărat mai prost-crescuți. Ei se adaptează unei lumi care valorizează inițiativa, autonomia, creativitatea și exprimarea de sine. Ceea ce nouă ne poate părea uneori îndrăzneală este, pentru ei, o abilitate necesară.
Mitul „ascultării oarbe” și noua monedă a respectului
Cei mai mulți am fost crescuți într-un mediu în care cuvântul celor mari nu se discuta. Respectul însemna să te conformezi, iar ascultarea era o calitate. În școlile și în familiile noastre, întrebarea „de ce?” era percepută deseori ca o sfidare, nu ca o încercare firească de a înțelege lumea. Adulții acționau dintr-o poziție de autoritate nativă, conferită pur și simplu de statutul de adult.
Copiii de astăzi sunt mai puțin impresionați de acest statut formal și mai atenți la coerența dintre ceea ce spune și ceea ce face un adult.
Copiii de astăzi pun întrebări, vor să testeze lucrurile pe pielea lor și, când simt că nu este în regulă ceva, o spun pe șleau. Așadar, s-au dus timpurile în care se asculta orbește doar pentru că „așa trebuie”. Aceasta nu înseamnă însă că tinerii sunt lipsiți de respect.
Oglinda timpului: abundență, stimuli și capcanele ecranului
Când spunem „pe vremea mea”, rareori vorbim doar despre trecut. Vorbim, de fapt, despre un sentiment de siguranță. Ceea ce ne este familiar ni se pare firesc, iar ceea ce ni se pare firesc ajunge adesea să ni se pară și corect. De aici pornește uneori dificultatea de a înțelege generațiile care vin după noi.
Fiecare generație este practic o oglindă a timpului ei. Așa cum pe noi ne-au modelat lipsurile sau restricțiile de atunci, pe ei îi modelează abundența digitală și suprastimularea. De aceea nu-i putem înțelege cu adevărat dacă ignorăm aerul pe care îl respiră în fiecare zi.
De multe ori privim spre copiii de astăzi și credem că am fi făcut alegeri mai bune decât ei. Dar comparația este nedreaptă. Noi nu am fost formați într-o lume cu internet, rețele sociale și acces instantaneu la informație. După cum nici ei nu au fost formați într-o lume în care perspectivele asupra lumii erau limitate, autoritatea era greu de contestat, iar conformarea era adesea o condiție a supraviețuirii sociale. Avem impresia că tot ceea ce ne-a ajutat pe noi să reușim ar trebui să îi ajute pe toți oamenii, indiferent de epocă.
Cum creștem împreună
Mai util decât să ne întrebăm dacă tinerii de astăzi sunt mai buni sau mai răi decât eram noi ar fi să ne întrebăm dacă noi, adulții, avem suficientă curiozitate pentru a-i înțelege. Maturitatea nu înseamnă doar să știm mai multe despre lume. Este la fel de important să rămânem suficient de deschiși și pentru a o redescoperi.
Vestea bună este că mulți adulți de astăzi fac deja un efort conștient de a sparge aceste tipare vechi, căutând noi metode de comunicare. Ei înțeleg că treaba oricărei generații nu este să o copieze pe cea dinainte. Fiecare are de înțeles lumea în care s-a născut și de găsit propriul mod de a trăi în ea.
Reușita lor, dar și a noastră, va depinde de capacitatea de a învăța unii de la alții. Ei ne pot învăța libertatea de a pune întrebări, curajul de a ne exprima vulnerabilitățile și disponibilitatea de a contesta ceea ce pare de la sine înțeles. Noi îi putem învăța reziliența, valoarea plictiselii constructive, ancorarea în prezentul analogic și frumusețea lucrurilor care se construiesc în timp.
Data viitoare când vom fi tentați să spunem „pe vremea mea”, merită să ne amintim că și noi am fost, cândva, prea îndrăzneți, prea visători sau, pur și simplu, diferiți față de așteptările vremii.
Data viitoare când vom fi tentați să spunem „pe vremea mea”, merită să ne amintim că și noi am fost, cândva, prea îndrăzneți, prea visători sau, pur și simplu, diferiți față de așteptările vremii.
Revista Psychologies Iulie August-2026
